Memorie vie deportaţilor din raionul Floreşti

6 iulie 2020

Stimați floreşteni!

Anul acesta se împlinesc 71 de ani de la cel de-al doilea şi cel mai mare val de deportări, cunoscut sub denumirea de „IUG”.

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 sute de familii, mii de oameni fără nici o vină, au fost ridicaţi şi duşi departe de patrie, de ţară, de rude, iar mulţi dintre ei nu au reuşit să supravieţuiască.

An de an, în această zi de doliu, comemorăm băștinașii noștri, părinții, frații și surorile noastre, moșii și strămoșii noștri – victime ale acelor vremuri tragice. Această filă neagră a istoriei noastre nu poate fi uitată cu trecerea timpului, iar rana pierderilor suportate nu poate fi cicatrizată.

Crimele nu au termen de prescripţie. Cu toate că s-au scurs atîţia ani de la săvîrşirea lor, ele rămîn crime, iar victimele acestor crime rămîn victime. Felul cum au fost tratați oamenii, condițiile îngrozitoare și chinurile deportaților, provoacă și astăzi durere întregului popor. Drama deportărilor, este încă o rană deschisă. Or rănile sunt parte din ceea ce suntem astăzi. De aceea, este important să nu uităm. Să ne amintim de fiecare dată de acești martiri și de locul pe care îl au ei în istorie.

Deportarea din 1949 a fost cea mai tragică din cele trei valuri de deportări. Populația deportată a fost strămutată pentru totdeauna în diferite regiuni ale Kazahstanului și Rusiei, fiind repartizată în lagăre de concentrare şi la muncă silnică. Părinții au fost despărțiți de copii, bărbații au fost despărțiți de nevestele lor.

Deportările staliniste au lovit în vitalitatea naţiunii, în tot ceea ce ține de cultură și valori. Staţiile de cale ferată din țară, inclusiv şi cea din oraşul Floreşti, în acele zile, au fost transformate în platouri ale represiunilor politice aplicate de autorități. Moldova a rămas cu oamenii care șiau pierdut punctele de orientare, șiau pierdut liderii comunităților, pentru că au fost ridicați cei mai buni, cei mai inteligenţi şi cei mai vrednici: cei care ne puteau călăuzi mai departe. S-a creat o stare anormală de desconsiderare a populaţiei localnice, de desființare a oricăror forme şi încercări de păstrare a specificului naţional, de teamă patologică faţă de semeni, suspectaţi că ar fi potenţiali trădători sau turnători.

Cu regret, istoria datează trei evenimente tragice ale deportărilor pe parcursul a unui deceniu: 12-13 iunie 1941, 5-6 iulie 1949 şi 31 martie – 1 aprilie 1951. S-a dat lovitură asupra tuturor categoriilor sociale incomode prin mentalitate, mod de trai şi aspiraţii.  Putem califica aceste trei valuri de deportări ca o ofensivă totală împotriva populației din Moldova: ofensiva politică (deportarea din 1941), economică (deportarea din 1949) şi spirituală (deportarea din 1951).

La aceste date oficiale, se adaugă miile de cazuri de deportări individuale şi de trimiteri forţate la muncă, precum şi cazurile necunoscute sau şterse din analele istoriei.

Suferințele incredibile și umilințele la care au fost supuși oameni harnici şi gospodari, întelectuali şi savanţi, sunt de neimaginat. Tragic este şi faptul că nici pînă în ziua de azi istoria nu ne poate spune cifra exactă a celor supuşi calvarului. Mulți dintre care nu au mai revenit niciodată la baștină, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de muncă peste puterile lor și de durere sufletească.

Astăzi, mă adresez  celor care în urma deportărilor – au supraveţuit. Cu certitudine, cuvintele nu vor putea alina durerea pe care o aveţi în suflet, însă vă asigur că evenimetele deportării ne-au lăsat tuturor o durere şi o pierdere profundă. Deși fiecare dintre dumneavoastră aţi avut o soartă unică, trăsătura de bază a fost suferinţa. Puterea şi voinţa de care aţi dat dovadă în acea perioadă tragică, ne trezeşte doar admiraţie. Sunteţi un exemplu de demnitate, atitudine civică şi curaj, iar noi vă privim cu respect şi apreciere. Foametea, lipsurile, înjosirile şi frica pentru viitor nu v-au ştirbit din credinţa strămoşească, păstrată în sufletele întristate. Această credinţă v-a ajutat şi v-a dat puteri pentru a suporta chinurile şi a spera la revenirea acasă. Cu regret, mai sunt persoane, care fiind pe atunci copii, şi acum, la apusul vieţii, mai aşteaptă să fie reabilitate, să li se întoarcă măcar o parte din averea confiscată, să primească o pensie cît de cît decentă pentru munca prestată în timpul deportării, de-a lungul anilor, în condiţii de exil antiuman.

Aceste zguduitoare momente din biografia Moldovei nu pot fi șterse din memoria noastră.

Cu gîndul la acele teribile zile și nopți, în care au fost distruse familiile din ținuturile noastre, să nu mai admitem și să nu comitem asemenea erori, căci consecințele lor pot fi fatale pentru un popor.

Să păstrăm un minut de reculegere pentru cei care au murit și nu au mai revenit la baștină, pentru cei reveniţi la baştină, care au murit de durerea nedreptăţii, că nu li s-au restituit gospodăriile confiscate.

În această zi de doliu național, să ne rugăm pentru toţi cei care au suferit și au murit în urma deportărilor staliniste.

Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească în pace.

Cu deosebit respect,

 în numele Consiliului raional,

 Ştefan Paniş, preşedintele raionului