În oraşul Floreşti a rămas doar un singur veteran al celui de al II război mondial. Are 90 de ani împliniţi. E încă vioi de felul său, are memoria lucidă şi poate ore în şir „să te poarte” pe drumurile războiului. Este vorba deaspre domnul Nicolai Cepurneac.
Povestirile lui sunt interesante, pe alocuri pline de haz, dar care trezesc stimă faţă de acest om în vîrstă. Drumul său de război a început pe la mijlocul lui 1943, nu departe de satul de baştină Britovka, regiunea Viniţa, Ucraina, într-un detaşament de partizani, creat de rezidenţi din Krasnodar, paraşutaţi încoace anume cu scopul creării detaşamentelor de partizani care aveau să le facă zile fripte nemţilor, distrugîndu-le depozitele de alimente şi armament, tehnica de luptă. Era un detaşament de partizani mobil care, cunoscînd bine locurile, pădurile din preajmă activa mai mult pe timp de noapte, escaladele fiind fulgerătoare.
Asemenea lupte au durat pînă în primăvara lui 1944, cînd trupele sovietice au înaintat spre Nistru şi partizanii s-au contopit cu ele, participînd la operaţia de „Iaşi-Chişinău”. Împreună cu aceste trupe militare Nicolai Cepurneac a ajuns lîngă satul Budei de lîngă Teleneşti, a fost uşor rănit şi trimis acasă. Ba chiar mai mult, un colonel din Statul Major, verificînd documentele, văzu că are o vîrstă fragedă, abia trecuse de şaptesprezece ani. Nu i s-a permis să fie încadrat în rîndurile ostaşilor luptători. Chipurile, la partizani e una, iar pe linia întîia frontului – e altceva.
A revenit acasă, la părinţi. A stat o vară ca mai apoi, în decembrie 1944, să fie înrolat din nou şi trimis tocmai în Extremul Orient, într-o unitate de puşcaşi marini, adică la infanteria de coastă.
Despre modul cum a luptat Nicolai Cepurneac mărturisesc medaliile şi decoraţiile care le poartă pe reversul hainei, îmbrăcată la sărbători. Una din ele aşa şi se numeşte – „Pentru Vitejie”. După război şi-a continuat serviciul militar pe un vas maritim, timp de cinci ani, participînd la diferite acţiuni de menţinere a păcii şi de susţinere a luptelor de eliberare a ţărilor din Orient. O medalie are şi din acele timpuri care i-a înmînat-o Kim Ir Sen, conducător al Coreei de Nord.
A revenit acasă abia în 1951. A lucrat împreună cu alţi flăcăi din sat în oraşul Rîbniţa, în calitate de şofer la o întreprindere auto, apoi a trecut cu munca în Mărculeşti, la punctul de colectare a sfeclei de zahăr. Nu bănuia atunci că-şi va lega destinul de Moldova pentru totdeauna, aici a întîlnind o fată din satul Văscăuţi cu care s-a căsătorit şi astfel Nicolai Cepurneac a rămas cu traiul pe aceste meleaguri frumoase, cu oameni harnici, cuminţi, primitori, ospitalieri şi binevoitori. Dar totuşi se visează uneori la baştină, printre rudele şi prietenii de acolo. Memoria mai păstrează amintirile, la fel şi pe cele legate de anii de răstrişte, de camarazii de luptă.
Să fie sănătos şi să ne bucure cu prezenţa sa (şi cu povestirile lui interesante) la întîlnirile care le avem cu foştii veterani de război. Sunt adevărate lecţii de istorie pentru noua generaţie care poate afla pe viu despre luptele groaznice din timpul războiului.
Tot mai puţini veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial poţi întîlni azi printre noi, deoarece în întreg raionul Floreşti au rămas doar 16, timpul a rărit rîndurile lor, mai sunt în viaţă doar cei care atunci, la vremea mobilizării aveau doar şaptesprezece-optsprezece ani împliniţi. Ei sunt martorii oculari ai evenimentelor, importantelor bătălii istorice, care au adus acea victorie isorică asupra hitleriştilor. Doar ei mai pot spune care-i preţul acestor lupte, cîţi oameni au căzut pe cîmpul de luptă şi în lagărele de prizonieri şi cît sînge s-a vărsat.
Deşi timpul a şters din memoria foştilor ostaşi unele nume de comandanţi, de combatanţi, povestirile veteranilor rămîn a fi opere descrise despre anii de răstrişte şi, acumulîndu-le, am putea crea astfel un adevărat film de dramă.
